Auzeam vorbindu-se de sume ce plecau de la zeci de mii şi ajungeau până la miloane şi aici mă refer la “Sfântul” Euro şi nicidecum la renegatul Leu. Auzeam vorbind despre bani, oameni care în viaţa lor nu au avut 10.000 Euro cash în mână fără a avea o destinaţie precisă. Dacă înainte de 2005 cineva îşi permitea luxul de a cheltui 10.000 de Euro, dupa 2005 aceeaşi persoană, brusc şi fără schimbări majore îşi “permitea” 300.000 Euro. Cine cheltuia, în 2004, 500.000 de Euro, in 2008 vorbea de milioane, iar toate astea s-au transpus peste noapte în ceea ce numim în popor “a pierde contactul cu realitatea”!

Cine este vinovat?

Asemeni unui traficat de droguri, care la inceput te ademeneşte şi îţi oferă prima doză “din partea casei”, neurmărind altceva decât să te facă dependent de mirajul efemer al drogului, la fel au speculat băncile naivitatea unui popor ţinut în privaţiune mai mult de 50 de ani. Asemeni unui dealer de droguri, băncile au vândut iluzii şi speranţe unei societăţi necoapte, unei societăţi care nu ştia aproape nimic despre “industria” creditarii, unei societati rudimentare atât prin modul de a gândi cât şi prin multitudinea de vise cultivate prin filmele americane. Să ne amintim că un om pleca la magazine să-şi cumpere un fier de călcat şi primea prima doză, creditul cu buletinul! La prima lui “doză”, omul care iniţial pleca să-şi cumpere un fier de călcat, se trezea acasă cu televizor (eventual plasma sau LCD), combină frigorifică sau mobilier şi toate astea fără a avea capacitatea reală de a le cumpăra. A doua doză a fost creditul imobiliar sau ipotecar, doză care de data asta nu a mai fost gratis!!!

Rezultatul!

Daca omul de rând, consumatorul, nu a avut capacitatea de perceptie a riscului la care se expunea, băncile şi instituţiile de credit au ştiut că următorul pas, după îndestularea financiară, îl reprezintă falimentul clientului şi astfel apare “sevrajul” societăţii.  Un sevraj care nu a preocupat pe niciunul dintre cei care puteau şi trebuiau să reglementeze circuitul banilor în societate. Un sevraj care nu l-a afectat deloc pe “dealer”, respectiv pe bancă. Un sevraj care a plăcut şi care a fost savurat la intensitate maximă de către toţi bancherii.

Sunt lucruri pe care omul de rând nu le ştie dar fără discuţie le simte în buzunar şi mai ales în stomac. Omul de rând, consumatorul de iluzii cu dobândă, nu ştie că băncile din România se împrumută la o dobândă de maxim 2%, pentru ca apoi să împrumute un amărât de profesor cu o dobândă de 14% până la 40 %. Puţini oameni ştiu că băncile îşi asigură mai departe creditele la societăţi de asigurare, transferând astfel şi insignifiantul risc către un terţ. Puţini funcţionari bancari au puterea să recunoscă cursa pentru îndeplinirea obiectivelor lunare la care au participat. Puţini bancheri au puterea să recunoască abuzurile făcute fără excepţie prin contractele de credit în care aruncau orice cost pe umerii împrumutatului. Puţini oameni ştiu că spre deosebire de Ungaria, Slovacia şi Slovenia, în România nicio instituţie de control nu le-a interzis băncilor exportul de capital, iar chiar mai puţini dintre noi ştiu cate miliarde de Euro din munca românilor au luat calea exportului.

Nu ştiu dacă celebra, deja, Lege a dării în plată este benefică societăţii româneşti pe termen mediu sau lung, dar ştiu că cel puţin pe termen scurt este corectă şi reprezintă (chiar dacă pentru unii puţin cam prea târziu) o reparaţie mai mult morală decât financiară.

Întotdeauna am fost de părere că într-o afacere trebuie să câştige toate părţile implicate, altfel se numeşte ţeapă sau tun. În cazul nostru, până la momentul acesta, singurul câştigător se numeşte BANCA, iar societatea românească, în ansamblul ei este marele pierzător. Chiar şi în condiţiile date, poate, societatea noastră putea să treacă cu vederea aceste pierderi, dacă acesta sevraj social nu lăsa copii în stradă, frigidere goale şi, cel mai dureros, nu lăsa oameni să-şi curme vieţile (la propriu) sub povara ratelor. În replică faţă de coşmarul românilor, îmi doresc să vad bănci sufocate de imobile, contrucţii şi terenuri. Îmi doresc să văd funcţionari care s-au bucurat de comisioane grase cum în loc să vândă credite acum trebuie să vândă garsoniere în Berceni, Titan sau Militari la preţuri de vilă la Geneva, preţuri de altfel stabilite mai mult sau mai puţin de propria lor lăcomie din anii trecuţi. Îmi doresc să văd preşedinţi de bancă făcând drumuri la Viena, Berlin sau Londra pentru a da socoteală acţionarilor despre pierderile lor, în loc să le mai ceară bani pentru a droga o societate cel puţin infantilă în gândire şi mentalitate. Îmi doresc să văd români care râd în faţa băncilor. Da! Îmi doresc toate acestea nu din ură, nu din duşmănie sau răutate. Îmi doresc să se întâmple toate acestea, pentru că, din păcate, este singurul mod prin care orice om care îşi doreşte (şi îşi permite) un credit o să poată sa stea faţă în faţă cu angajatul unei bănci, iar scaunele lor să aibă aceeaşi înălţime. Este singurul mod prin care o bancă poate întelege că cel pe care îl împrumută are drepturi şi este mai presus de orice partener fără de care banca nu ar exista. Este singura cale prin care băncile pot echilibra balanţa profiturilor lor obscene în raport cu sacrificiile pe care trebuie să le facă o familie între zilele de plata a ratelor.

Dupa toate acestea, concluzia este că banii nu au fost, nu sunt şi nu vor fi niciodată ieftini, ci de cele mai multe ori preţul este ascuns la fel de simplu cum un magician ascunde iepurele în joben!