Cand istoria te aminteste sau te uita.

Napoleon Bonaparte, J.F. Kennedy, Winston Churchill sunt personalitati care fara “doar si poate” au marcat in felul lor istoria omenirii. Mihail Kogalniceanu, Nicolae Malaxa sau Ion I.C. Bratianu sunt personalitati care au scris istoria moderna a Romaniei. Evident ca exemplele nu se opresc aici, in niciuna din situatiile enumerate. Evident ca cele sase exemple sunt si nu sunt aleatoriu alese, insa, in oricare situatie, acesti oameni, prin puterea fabuloasa a mintii si a caracterului, precum si a credintei in propriile convingeri au influentat intr-un fel sau altul istoria.
Scriu aceste randuri, pentru ca de curand, cel cunoscut de catre noi, opinia publica drept Dinu Patriciu (pe numele sau complet Dan Costache Patriciu) a trecut in nefiinta.


Departe de mine ideea ca prin acest material sa aduc laude si sa ridic osanale. Departe de mine gandul de a critica sau de a defaima, insa trebuie sa recunosc ca, fie ca ne place sau nu, Dinu Patriciu a marcat, vizibil sau nu, o parte a istorie noastre din ultimii 25 de ani.
Tendinta noastra, ca popor, este sa invidiem. Este sa aratam cu degetul sau sa criticam (de cele mai multe ori fara sa cunoastem realitatea) pe cel ce este mai bogat, mai avut, mai puternic, in general pe cel care “are”!


Ne este mai confortabil sa criticam decat sa apreciem. Ne este mai usor sa invidiem decat sa fim stimulati, ne este mai facil sa blamam decat sa laudam, dar, chiar si asa nu putem sa negam, cel putin in sinea noastra unele adevaruri, poate mai evidente decat ne place sa recunoastem.
Am avut ocazia sa lucrez pentru Dinu Patriciu, indirect, in urma cu 15 ani, iar de atunci nu am mai interactionat in niciun fel, in schimb i-am urmarit “traiectoria” fascinat si in egala masura de multe ori dezgustat.
L-am apreciat pentru tenacitatea sa. L-am dispretuit pentru aroganta aratata in media. L-am invidiat pentru instinctul si visiunea pe care o avea. L-am ignorat in multe aparitii in razboaie politice. L-am stimat pentru loialitatea convingerilor sale.
Fie ca ne place sau nu, Dinu Patriciu a fost un antreprenor roman. Un om de afaceri de un calibru mult supradimensionat pentru mediul de afaceri romanesc.


E greu de uitat conjunctura si felul (cel putin la nivel de zvonuri) in care a devenit proprietarul colosului Rompetrol, dar nu trebuie uitat nivelul la care a dus mai departe “mostenirea” comunista din industria petrolului.
E poate imposibil de sters din memoria noastra celebrul faliment “MIC.RO”, dar sa nu uitam ca intr-o tara in care timp de 20 de ani industria se stingea incet si sigur, el a creat si dezvoltat o companie puternica si recunoscuta in afara tarii. E laudabil ca intr-o tara in care rata somajului crestea proportional cu rata inflatie anilor ’90, el crea si mentinea mii de locuri de munca.
Spuneam ca l-am apreciat pentru convingerile sale politice. Mai presus de asta nu putem uita, ca a fost unul dintre cei care a reaprins luminile unuia dintre partidele istorice ale Romanie, l-a fondat si l-a sustinut ani intregi, participand fara discutii la aparitia si pastrarea sistemului pluralist in politica romaneasca.

Este foarte adevarat ca fiecare dintre noi meritam sanse egale si este greu de explicat cum unul dintre noi da faliment si este sugrumat de taxe si impozite, iar altul beneficiaza de o scutire pe 10 ani, dar ma intreb oare, daca nu existau aceste inlezniri, oare ce mai ramanea din Rompetrol?!?

   E greu de inteles cand cineva primeste “un cadou” de 500 de milioane de dolari, dar oare cat timp si cat de mult s-a indestulat bugetul tarii de pe urma afacerilor lui Dan Costache Patriciu?!?
Este greu de explicat daca toate acuzatiile procurorilor sunt lipsite de fundament, dar este usor de apreciat numarul celor care au facut performante si au reprezentat Romania fiind sustinuti de fundatia creata de el.
Este greu de “digerat” de romanul de rand averea si luxul care l-a inconjurat dar este de apreciat modestia aparitiilor sale vis-a-vis de alte personaje denumite generic “latifundiari”.
O singura intamplare imi revine in acest moment in minte. O intamplare mai mult decat elocventa pentru notorietatea si imaginea lui Dinu Patriciu. In anul 2005, in momentul in care acesta era plimbat cu catuse la Parchet, ca un infractor de drept comun si intr-un circ mediatic grotesc, ma aflam la o masa cu doi bancheri francezi, unul vicepresedintele la vremea respectiva a uneia din primele 3 banci franceze. Printre subiectele de discutie ce ne reuneau la acea masa, interlocutorii mei francezi au abordat cat se poate de direct si subiectul retinerii lui Dinu Patriciu. Incercand sa le explic procedura judiciara autohtona, precum si acuzatiile procurorilor, acestia mi-au raspuns sec si oarecum consternati ca, domnul Patriciu este unul din putinii romani care se bucura de cea mai mare credibilitate in mediul de afaceri european si ca este poate impreuna cu Ion Tiriac singurul care are usa deschisa la orice banca franceza, la orice ora din zi sau din noapte. Imi este greu sa cred ca o astfel de credibilitate si de ce nu, solvabilitate, se dobandeste prin sarlatanie, escrocherie si minciuna intr-o tara cu care din pacate nu ne putem compara decat la numarul de culori de pe drapel.


Nu cred ca la timpul lor Napoleon Bonaparte, J.F. Kennedy, Winston Churchill, Mihail Kogalniceanu, Nicolae Malaxa sau Ion I.C. Bratianu nu au fost personaje controversate, dar cel putin ultimii trei, la fel ca si Dinu Patriciu, au pus umarul, mintea si credinta la dezvoltarea societatii noastre. Fie ca vrem sau nu, trebuie sa-i recunoastem meritele, atat cat sunt ele, la dezvoltarea, daca nu a societatii, macar a mediului de afaceri romanesc. Este greu sau impozibil sa placi si sa satisfaci, cel putin moral si chiar material intreg spectrul de “observatori” contemporani, insa istoria, rece si fara sentimente partinitoare ii “judeca”, ii aminteste sau ii ignora. Ramane de vazut ce “soarta” o sa-i hotarasca istoria, insa, cu bune si cu rele, asa cum a fost el, Dinu Patriciu a fost o personalitate dominanta in ultimii 25 de ani de istorie postcomunista.

dinu-patriciu

Leave a Reply