Generatie de sacrificiu.

Este cel putin ciudat sa scriu aceasta postare in anul 2014. Este ciudat sa scriu dupa 15-20 de ani despre o perioada a vietii mele, care, desprinsa din melanjul anilor poate fi considerata ca fiind cazut in desuet. Cazuta in desuet, la fel ca si subiectul in sine. Amintirea sau mai bine zis nostalgia anilor imbracati in praful uitarii, este poate mai dulce decat visul efemer al dorintelor inca neimplinite, iar perioada rememorata este cu siguranta piatra de temelie a constructie mele umane.

Am auzit mult timp dupa Revolutie, sintagma “generatie de sacrificiu” si fara sa am la momentul respectiv multe argumente, totusi, nu am fosta de acord cu ea. Am auzit-o sub forma de regret. Am auzit-o sub forma de scuza. Am auzit-o spusa de oameni care sunt convins ca nu o intelegeau. Se referea la generatia celor care au prins, fara voia lor, un loc in trenul schimbarii din decembrie ’89. Se refera la noi, cei carora destinul le-a dat un bilet si sansa, poate unica de a trai in doua lumi, pe cat de succesive pe atat de diferite. Generatia de sacrificiu eram noi dei care am prins o perioada mai lunga sau mai scurta “Epoca de Aur”, adica perioada comunista si care am intrat brusc in epoca capitalismului.

Departe de mine incercarea de a face o comparatie intre doctrinele politice care au guverat tara, cu atat mai putin de a spune daca era “mai bine inainte” sau mai rau acum. Singura comparatie o fac vis-a-vis de copilaria traita de mine si cu siguranta impartasita de multi dintre voi, de adolescenta si perioada critica de formare a omului si copilaria pe care trebuie un copil din zilele noastre s-o “inghita nemestecata”.

Am fost numiti “genereatia cu cheiea la gat”, o metafora pe cat de frumoasa, pe atat de interesanta. Pentru cei mai tineri, care nu inteleg de unde vine partea cu “cheia la gat”, le pot spune doar ca, in vremea copilariei mele nu aveam bone, nu aveam after school, iar cei care erau mai putin privilegiati si ai caror parinti lucrau in schimburi sau al caror program de munca se termina cu mult dupa orele noastre de scoala, mergeau acasa singuri, fara sofer, taxi sau linii expres si isi organizau singuri programul.

Sunt de parere ca, caracterul omului se formeaza in copilarie si se cimenteaza in adolescenta. Cred cu tarie ca noi, nu am fost o generatie de sacrificiu. Am fost o generatie privilegiata. O generatie care din pacate nu o sa mai existe niciodata.

Socializarea venea de la sine, prin joaca in spatele blocului. Respectul, trasatura de caracter esentiala indiferent de varsta, era impus si cu timpul insusit prin joaca cu cei mai mari, prin lacrimile de dezamgire pe care le inecam atunci cand eram trimisi sa ne jucam cu cei de varsta noastra si eram invariabil exclusi din “grupul elitist al celor mai mari”. Caracterul se forma prin nevoia de a ne descurca singuri (evident in probleme minore si de cele mai multe ori copilaresti).

Satisfactia reusitei la treapta (indiferent ca era prima sau a doua) era de cele mai multe ori rasplatita cu cateva ore in plus de joaca sau o plimbare in parc alaturi de colegi, iar aceasta rasplata umplea sufletul copilariei de o bucurie greu de suportat!

Genunchii si coatele julite, vanataile inevitabile sau ochii inlacrimati de drame adolescentine, nu au fost niciodata adevarate traume, dar faceau parte din jocul inocent al copilariei. Taberele scolare nu erau “lagare de concentrare” si asa cum erau ele, cu niste conditii de cele mai multe ori precare, ne umpleau vacantele, ne invatau sa fim buni colegi, ne legau prietenii si mai mult decat toate ne-au facut sa traim adevarate sentimente imposibil de redat in vorbe.

Trecerea de la un singur post de televiziune cu o emisie de maxim 5 ore pe zi, la doua posturi si mai tarziu la 20, ne-a facut sa apreciem timpul si calitatea lui. Desenele animate de care aveam parte in ratii mici si sporadice ne-au dat sentimentul, evident in faza incipient,a de a putea aprecia “putinul” in “marea copilariei”.

Imi este imposibil astazi, sa descriu unui adolescent, sentimentul si bucuriea de a citi “Ciresarii” pe o pagina ingalbenita. Diferentele, poate uneori chiar critice, intre cititul unei carti si lectura pe tableta sunt greu de acceptat astazi.

Nu! Cu siguranta nu am fost o “generatie de sacrificiu’! In schimb imi este dificil sa numesc generatia de azi si cu atat mai greu, pe cea de maine.

Este de neinteles si poate greu de explicat de ce, niciodata, jocurile de genul “Ratele si vanatorii”, “Leapsa”, “Flori,fete si baieti” sau “Tara,tara vrem ostasi” nu o sa poata fi inlocuite cu acelasi rezultat de jocurile video.

Niciodata, Playstation-ul, Nintendo sau XBox nu o sa dezvolte imaginatia, nu o sa lege relatii si nu o sa dezvolte spiritul copilariei, asa cum au facut-o prastia,teava cu cornete,elasticul sau mult blamata teava cu carbit pe care o furam de pe santirele comuniste care ne decorau orasul.

Caracterul responsabil al unui copil,adolescent sau tanar in devenire nu o sa fie mai bine si mai usor dezvoltat de soferi, limuzine,taxiuri sau masini proprii (la varsta majoratului) decat de statul la coada la autobuz sau mersul in gasca la scoala.
Indemanarea noastra s-a format in timpul orelor de lucru manual, la care invatam sa coasem,sa vopsim,sa taiem. Azi din pacate au fost inlocuite de termenii soft,hard disk, laptop.

Nu stiu ce este mai dureros. Regretul si amintirea anilor copilariei sau regreutul ca, copiii nostri nu o sa poata savura bucuria unei copilarii cu adevarat libere si benefice pentru dezvoltarea lor ca si oameni.

Cu riscul de a fi catalogat nostalgic si lipsit de viziune moderna, cred, ca noi, “generatia cu cheia la gat” am avut parte de la viata, crescand in acele vremuri, de o educatie si de o constructie morala si spirituala mult superioara noii generatii!

generatie-de-sacrificiu

civilizatie-urbana1