Viata de caine vs Viata de om.

Acum doua zile s-a comemorat un eveniment tragic. Acum doua zile s-a implinit un an de cand, Ionut Anghel, un copil de numai 4 ani a murit sfasiat de o haita de caini. Toata nenorocirea petrecuta acum un an este plina de paradoxuri, invaluita in niste elemente care, disecate bucata cu bucata ar face orice om normal si cu un minim de bun simt sa innebuneasca. Cel mai important dintre toate, este tragedia in sine. O viata nevinovata a fost rapita de langa parinti,de langa bunici, de langa frate. Al doilea aspect care trebuie sa ne faca pe fiecare dintre noi partasi, la o vina morala, este ca aceasta tragedie nu s-a intamplat in padure, nu s-a intamplat intr-o tara subdezvoltata, nu s-a intamplat intr-o cusca de animale. Aceasta tragedie s-a intamplat in Bucuresti!!! In Capitala unui Stat European, in anul 2013!!!

Ma simt dator sa fac precizarea, ca scriu aceasta postare, in dubla calitate. In calitatea de tata a doi baieti si de stapan de caini, care a avut si a crescut pana in prezent nu mai putin de trei caini. Oricat de dur sau de sentimental o sa vi se para scrierea mea, stiu si am constiinta impacata ca, nu pot fi acuzat de lipsa de afectiune si intelegere fata de animale.

Intorcandu-ma la tragedia de acum un an, ma lovesc obsesiv de paradoxul situatiei.

Cheltuim sume imense pe dezvoltare urbana, dar strazile sunt adevarate gradini zoologice!

Avem peste 70 la suta din intersectiile din oras monitorizate video, dar hranim animale salbatice (pentru ca domestice nu au fost decat atlasele zoologice) la scara blocului!

Traim in secolul smartphonului si institutiile statului cheltuie milioane pe arhive de interceptari telefonice, mai mult sau mai putin elocvente, dar ne lasam copiii sfasiati, sfartecati si macelariti in plina strada de niste animale al carui loc cu siguranta ca nu este acolo!

Noi, bucurestenii secolului 21, prin reprezentantii nostrii, ne comportam aidoma triburilor africane, a caror populatie este permanent decimata, la cea mai mica “plimbare” prin savana.

Oricat de mult iubesc animalele, trebuie si afirm raspicat ca locul lor NU este pe strada. Cu orice risc, cu orice cost financiar si cu orice pret moral, aceste animale, devenite fara voia lor animale salbatice, trebuie sa dispara de pe strazile unui oras care se vrea civilizat, iar acest lucru nu trebuie sa devina nici subiect de campanie electorala, nici punct pe ordinea de zi a unei comisii parlamentare si nici subiect de dezbatere nationala. Pur si simplu trebuie sa se intample!

Nu sunt un adept al eutanasierii lor si departe de mine sadismul unei astfel de operatiuni, dar sunt adeptul unor strazi sigure si civilizate. Imi este greu, poate chiar imposibil sa vad o serie de organizatii pentru protectia animalelor care vocifereaza impotriva colectarii stradale a maidanezilor. Municipalitatea are obligatia (nu dreptul!) de a asigura ordinea,curatenia si siguranta orasului in care traim, iar aceasta obligatie presupune si ridicarea animalelor fara stapan aflate pe domeniul public.
Dupa ridicarea lor, cred, ca moral, responsabilitatea cresterii si supravegherii lor cade exclusiv in sarcina zgomotoaselor organizatii,asociati si fundatii pentru protectia animalelor. Raspunderea si nu numai cea morala, este exclusiv a celor care devin vocali si uneori violenti in fata unor masuri de bun simt.

Este peste puterea mea de intelegere cum cineva, un reprezentant al unei astfel de organizatii poate sa apara in mass-media si sa sustina libertatea stradala a cainilor fara stapan, tinand cont de riscurile la care suntem supusi fiecare dintre noi.

Sunt curios daca o astfel de persoana poate sa-i priveasca in ochi pe parintii lui Ionut si sa pledeze in continuare pentru prezenta pe strazile Bucurestiului a cainilor fara stapan?!?Este inimaginabil cum un om, un semen, poate sa incline balanta in favoarea vietii unui animal in detrimentul unui copil.

Ce oare putem sa le spunem amaratilor de parinti care nu-si vor mai vedea copilul niciodata?!? Cum putem sa justificam barabria noastra ca si cetateni, spunem noi europeni, cand crestem si intretinem animale pe domeniul public?!? Cum putem sa ne privim copiii si sa-i asiguram de protectia nostra, cand ii trimitem la joaca intr-un parc unde de multe ori numarul cainilor vagabonzi este mai mare decat al copiilor?!?
Ce suflet si ce constiinta avem, sa ne privim copiii in ochi si sa le spunem ca alegem siguranta,confortul si viata unui caine in detrimentul lor?!?

Oricat de mult iubesc animalele, niciodata nu o sa pot sa pun in balanta o viata de om cu o viata de caine. Sa-mi fie iertata atitudinea, dar cred cu tarie ca “barbarismul” invocat de “aparatorii” animalelor nu consta in strangerea, sterilizarea si/sau eutanasierea animalelor fara stapan si salbatice, ci in tolerarea lor intr-un mediu de care nu apartin, cu riscul vietii noastre!!! So…!

viata

Leave a Reply